I felt the rain on my skin

Si nu orice ploaie. Ploaia de toamna.
Iubesc toamna. Si cred ca daca stau bine sa ma gandesc e anotimpul meu preferat. Pentru ca imi place sa admir cum fiecare frunza moarta cade usor de la locul ei si se aseaza pe pamantul umed. Iubesc sa ma uit pe geam si sa vad cum ploaia rece bate in geam. Sa vad cum toata natura se schimba sub ochii mei.
E asa ciudat. Parca acum cateva zile era cald si nici nu puteam sa respir in timp ce mergeam pe strazile infierbantate ale iasului. Iar astazi cand am iesit, nici in tricou nu puteam sa stau pentru ca imi era frig. Cand am realizat ca este toamna si ca eu sunt doar intr-o bluza cu maneca lunga fooarte subtire pe mine i-am cerut persoanei cu care eram jacheta. Pentru ca ma vedea cum tremur si stiind ca abia am trecut de o raceala destul de rea, nu a avut ce face si mi-a dat jacheta care ma incalzit.Nici acum, in timp ce scriu aceste randuri, nu imi vine sa cred ca trei luni au trecut atat de repede. Da. S-au dus. Parca si-au pus aripi si au zburat pe rand. Un zbor mult prea rapid dupa parerea mea. Un zbor mai rapid decat scrisul la tastatura. Nu imi dau seama cu ce asi putea compara acest zbor. S-au poate nu a fost asa de rapid. Poate mi se pare mie pentru ca am avut cu ce sa imi ocup timpul in aceste 3 luni. Poate pentru altii a fost cea mai plictisitoare vacanta.
Astazi ne-am asezat amandoi pe o banca din copou. Niciunul din noi nu scotea un sunet. Auzeam doar respiratiile noastre, dar vag. Stateam ca doi copii care incearca sa realizeze ce se intampla cu caldura verii. Ce se intampla cu tot ce era verde si de ce in mai putin de 3 saptamani totul va fi de un galben-aramiu. Imi era frica sa spun ceva, desi in mintea mea aveam atatea intrebari sa-i pun. Nu mai stiusem nimic de aceasta persoana timp de 3 luni. Da. 3 luni in care ma gandeam ce mai face. In care vorbeam pe net si ne duceam dorul. Si imi aminteam cum stateam dimineata cand intarziam la ore la fundatie si radeam atat de tare incat se uita lumea urat la noi. Si timp de 10 minute nu am scos un sunet amintindu-ne de noi. Cand am intrebat de ce a trecut timpul atat de repede si de ce am crescut atat de mult.,raspunsul nu mi-a venit de la persoana de langa mine. Mi-a venit de undeva de sus. A inceput sa ploua, acesta fiind raspunsul meu. Iar acea persoana a ras si mi-a spus ca “uite-ti raspunsul”. Desi e un raspuns cat de cat bun, eu tot ma simt ca si cum asi fi ramas cu intrebarea goala. Simt ca vremea si timpul nu e un raspuns la intrebarea mea.
Si vorbeam. Si radeam. Si povesteam. Si atunci mi-a cazut o frunza galbena in cap. Am ras si simteam cum rad cu lacrimi. Pentru ca imi e frica sa cresc. Si nu imi e frica de lumea rea, sau de toti porcii care nu se satura sa se uite dupa tine si sa fie “macho” in fata ta. Imi e frica de un lucru atat de usor in viziunea unora. Dar nu e usor. Pentru ca trebuie sa cresti frumos. In ziua de azi e greu sa cresti frumos pentru ca toata lumea trage de tine sa fii cum vor ei, dar tu vrei sa fii doar tu. Si uiti ce inseamna sa fii tu. Ei bine, cred ca si eu am uitat sa fiu eu pentru o perioada lunga de timp. Astazi, in timp ce ploaia se lovea usor de pielea si de hainele mele, mi-am adus aminte cine sunt. Si am ras. Si a fost atat de bine sa ma simt eu. Sa ma simt eu o data cu venirea toamnei. O data cu caderea frunzelor si cu ploaia rece.
Simt ca alaturi de aceasta persoana nu mai am nevoie de nimeni. Nu am nevoie sa pun intrebarea pentru ca raspunsul il gasesc in privirea aceea patrunzatoare. Stiu ca va intrebati despre cine este vorba. Ei bine nu am sa va spun. Pentru ca vreau sa ii pastrez identitatea ascunsa. Nu vreau sa impart cu nimeni acest mic colt de rai pe care mi-l ofera cand suntem impreuna.